Predică la Evanghelia de la Ioan 3, 13-17
Convorbirea lui Iisus cu Nicodim

Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.

Dragilor,

pentru noi, creștinii, a început anul bisericesc și cuvântul pus la începutul acestuia este reamintirea că, deși suntem în lume, prin Hristos avem puterea să primim veșnicia. Iar ca să putem dobândi veșnicia trebuie să purtăm încă din viața pământească semnele ei, semne pe care Hristos le-a dobândit pentru noi: jertfa de sine și iubirea. 

Când eram studentă la teologie și mergeam la cursuri la facultatea de litere erau profesori și colegi de acolo care strigau după noi: „iar au venit baticoasele”, adică ne recunoașteau ca fiind studentele de la teologie, indiferent dacă purtam batic, sau unele dintre noi doar fustă lungă neagră. Aveam semnele cu noi, se știa a cui suntem, dar nu numai de pe haine, ci și din interacțiunea de la cursuri. Aveam o altă abordare. Vedeam lucrurile mult mai complex, mai ales la cursurile de literatură română, literatură asupra căreia biblia a jucat un rol inspirațional, și uite așa, ușor, în cei patru ani de studiu, am reușit să transmitem o înțelegere mai amplă a unui text literar, pentru că noi, „baticoasele”, veneam și cu interpretarea teologică. 

Tot așa este și cu viața veșnică, o simțim și o lucrăm încă din viața aceasta. Cum am dori veșnicia, dacă nu acceptăm moartea? Și cum am accepta ceea ce nu știm, dacă nu am avea exemplu lui Hristos? Nu ajunge numai să fim botezați, nu ajunge să venim la biserică în fiecare duminică, nu ajung doar aceste semne, harul trebuie lucrat prin iubire și jertfă în lume, cu ceilalți oameni, prin îndelungă răbdare, prin trezvie – acea stare a conștiinței în care socotim în tot lucrul care e voia lui Dumnezeu cu noi. Poate nu întâmplător acest cuvânt vine în preîntâmpinarea sărbătorii Nașterii Maicii Domnului (8 septembrie) și a Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie). Viața care acceptă viața și care deschide ușa pătimirii și a morții pentru a intra în împărăția cea veșnică! 

Dar ce-mi place cel mai mult la această evanghelie e că ne aduce în față o dovadă extraordinară a veșniciei: jertfa unicului Fiu. Iată cât ne iubește Dumnezeu. Din  zorii dimineții până în seară să ne întrebăm fiecare în chilia sufletului nostru: cum Îl iubim noi pe El?

Împreună lucrătoare la veșnicie,
Mihaela Claudia Condrat